Epilogul unui jurnal gasit

S-au scurs multe zile de cand de-atunci.
Eu sunt la o masa de scris si scriu. Scriu nimicuri ca acestea, de parca toate ar putea sa mi-l aduca inapoi pe .
Masa mea e mica. Pe ea incap doar cateva pixuri stricate, doua caiete, o carte si niste foi. In ultima vreme rup prea multe foi din caiet. Nu-mi mai place cum scriu.
Ma asez la scris cu din ce in ce mai mare greutate. Cum sa spun ce s-a intamplat in ultimele luni?
Caci nu s-a intamplat nimic.
Ma vad dintr-o data batrana. Numai literele au mai ramas din mine. Ploua de-o saptamana...
Mi-am mutat masa in fata ferestrei : nu vad mare lucru. Prin perdeaua sfasiata vad cerul un colt de ograda si cerul.
Cerul, copacii si ograda. Dincolo-drumul. Ma leg de lucrurile astea mari care imi umplu viata.
Si ploua...
Daca ies afara sa scriu, vantul imi sufla, ca un evantai, paginile...Cat e Nu mai stiu cat e ceasul....
Unde-i cel caruia vreau sa-i dau acest jurnal in dar?Daca nu-l voi mai intalni niciodata, il va citi dupa moartea mea. Si-atunci e bine...
Mi-am irosit cu-acest manuscris o saptamana din viata. Ce crezi, ca-mi pasa? Am invatat ca nu poti castiga daca lupti cu timpul: il pierzi. Timpul nu mai e demult, cel mai mare dusman al meu. Mi-am dat seama ca el trebuie sa treaca oricum...
Mi-am creat un nou adversar: singuratatea. Ma viziteaza tot mai des, desi eu cer la fel de des sa plece.Nu mai stiu cat mai e pana sa se instaleze la masa mea de scris...
Si-atunci voi pleca eu...
...Imi plac fluturii..
Imi plac fluturii, mai mult decat florile. Imi plac pentru ca ei sunt, de fapt, flori care zboara...Nu au tulpina. Nu-i culege nimeni.
Cineva mi-a zis ca fluturii nu traiesc mai mult de-o zi: N-are dreptate! Stiu eu de ce...
... Mi-au inghetat picioarele la masa de scris. Nu suport sosetele. Nu le-am putut suporta niciodata. Bunica a trecut adineauri pe-aici si mi-a aruncat in spate o camasa rosie cu dungi, ca sa-mi tina de cald. S-a stricat vremea...
Si-n aceasta tristete vesnica, in care voi dormi mereu, aud in spatele meu un tril vesel: papagalii surorii mele. Au venit tocmai din Australia (!?) ca sa se inchida impreuna cu mine intr-o odaie in care nu mai intra nimeni; Doar bunica mai vine, din cand in cand, sa ma cheme la masa...
Dincolo, in odaia cealalta, se aud zgomote de farfurii si linguri... Simt focul care arde in vatra si simt cum acolo e cald. Ma ispiteste caldura de dincolo, si-as vrea sa stau cu ei macar cinci minute, dar simt ca, daca m-as ridica, mi-ar zbura toate gandurile pe care le tin in brate...Si nu ma duc...
M-am saturat sa-mi fie frig si foame si eu sa nu ma mai desprind de la masa de scris.. Fiindca vocea din cap imi spune mereu sa umplu foile astea albe, pe care bunica ma sfatuieste sa le arunc in foc .
---" Mai lasa-le, duca-se pe pustii", imi zice, dar ea nu stie ca sunt condamnata...
...E dezordine peste tot... Nu-mi gasesc cateodata stiloul, si-mi invat astfel gandurile pe de rost. Am degetele negre, din cauza ca, atunci cand nu scriu, desenez...
Stiu ca nimeni nu ma baga in seama. Cui i-ar fi de folos o suta de pagini mazgalite? Cel mult, ar putea sa aprinda focul cu ele...
E trist.
Si e vara...
Vara ma instraineaza  de lume. Lumea ma ingrozeste. Devin astfel cea care am fost dintotdeauna. Visez si reincep sa scriu...
...Nu se stie ce va fi maine. Nici chiar eu nu stiu, eu, care anticipez fiecare moment. E greu sa tot scrii, si-apoi sa te opresti dintr-odata, intrebandu-te daca altii, inaintea ta, n-au scris cumva acelasi lucru...
Lumea ma condamna la munca fara plata; eu ma condamn la scris. Lumea imi cere socoteala si ma intreaba ce fac eu (?)...  si eu oare ce fac? Caci nimeni nu vede...Cum sa incep sa strig in gura mare ca eu scriu..."Lasati-ma in pace sa scriu; ce rau v-am facut eu voua?" Cum sa le scot ochii ca nu-mi mai ajung paginile...? Sa ma mai lase-n pace. Nu sunt eu vinovata de treaba asta. Si daca tac din gura, zi-le si lor sa taca, da?


Visez ca au uitat toti de mine.
Cu capul sprijinit de masa, visez ca  nu-i nimeni aici sa-mi auda plansul.
A plouat mult si nici un zgomot nu ma mai ajunge. Sunt obosita, degetele mi-au amortit pe stilou...Cel putin sa fi avut un caine caruia sa-i vorbesc, o viata credincioasa langa mine.
Deodata, usa se deschide. Nu ma uit, nu ma mai ostenesc sa intorc capul... Cineva a venit sa ma trezeasca, sa ma scuture de praf, si sa-mi spuna ca nu m-a uitat... Ii aud falfaitul aripilor si-i simt ochii verzi si tristi
(sa fi fost...T el?)
...Cineva care-mi cunoaste obiceiurile si care vrea sa ma stie scriind mai departe...