Fac ceea ce faceam si inainte sa vina sfarsitul lumii: stau degeaba. Acum, cu atat mai mult cu cat nimeni nu-mi mai zice nimic. Mi-am mutat masuta mea joasa in fata ferestrei. Nu se vede nimic. Perdeaua e sfasiata, iar la colturile geamului se ivesc paianjenii. Asta da priveliste!
Incerc sa nu-mi mai tin coatele pe masa fiindca are praf. N-am de gand sa-l sterg. Nu pun mana pe nimic, doar ma gandesc. M-am obisnuit sa nu fac nimic. Si-n afara de asta, care e rostul meu in aceasta odaie? Niciunul.
Nimeni nu vrea sa-mi explice nimic. Nu vrea sa-mi explice nimeni cum si in ce fel am ajuns aici, si mai ales: de ce nu sunt si eu la Jdecata de Apoi?
Ma cuprinde o tristete nemarginita. Credeam ca pot trai fara oameni... Ii socoteam prea inapoiati ca sa ma inteleaga, iar acum am ramas fara ei. Degeaba astept s-aud macar un zgomot. E in tavan o gaza care zumzaie trist. Atat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu