De mic copil stiam ca sunt diferita. Nu eram nici pe de parte la fel ca toti ceilalti. Nu vorbeam ca ei, nu priveam ca ei, nu ma jucam ca ei.
Eu aveam jocul meu preferat, dupa ploaie, care nu semana deloc cu celelalte jocuri...Ieseam singura in curtea bunicii si scoteam pietrele din pamantul ud. In locul lor, se casca cate-un gol mic, cu forma ciudata... Apoi, incercam sa le pun inapoi,intuind forma pietrei si urmarind sa vad daca aceasta se aseamana cu vreunul din acele goluri lasate in pamant. Dar nu izbuteam de fiecare data. Lumea spunea ca ma joc in nisip si ca uneori pot fi un copil foarte dificil; sa plec din noroi si sa ma joc in casa, cu papusile.
In sinea mea ii dispretuiam pe toti.
Iernile stateam ghemuita langa soba fierbinte a bunicii si nu scoteam nici o vorba , cat era ziulica de lunga. Eram doar eu, cu gandurile mele de copil. O tin minte pe logodnica unchiului meu, Mona. Am si-acum imaginea ei clara in minte. Locuia cu noi, si o ajuta pe bunica sa faca paine. Cum mai mirosea painea ei! Cand lipsea Mona din odaie, diminetile, bunica imi pregatea ceaiul de tei. Era peste masura de dulce, fiindca turna in el prea mult zahar, dar era bun. Ceai ca la bunica n-am mai baut niciodata...Noptile, dormeam cu Gabi, verisorul meu mult mai mare. Cred ca avea pe atunci vreo doisprezece ani...Gabi era singurul cu care mai schimbam cate-o vorba in diminetile tarzii de iarna. Era putin prostut si nu radea de mine...sau daca radea, n-o facea ca sa se creada el mai destept, cum faceau toti ceilalti...Sau daca o facea, nu-l bagam in seama...Ei, si daca totusi il bagam in seama, ne luam la bataie...Si-atunci iesea urat de tot...
Imparteam cu el ibricul cu ceai si turtele cu zahar presarat pe deasupra. Ii mazgaleam caietele si cartile de scoala. Mazgaleam tot ce prindeam in mana. Tin minte si-acum dulapioarele lui albastre din veranda, in care-si tinea toate cele trebuincioase pentru scoala. Se mai enerva cateodata pe mine, dar nu exagera,; de altfel, nici el nu prea tinea la caiete. Pe fiecare coperta desena cand n-avea ce face, cate un schelet, sau cate-o inchipuire infricosatoare.
Ma fascina totul in legatura cu el.
Ne certam foarte des, si tot noi eram cei mai buni prieteni.
...
Si-n tot acest timp, mama nu era... Ma lasa intotdeauna , verile, singura , la bunica iar ea pleca.
Plangeam. Plangeam ca orice copil, dar nimeni nu ma prea baga in seama. De fapt, nimeni nu m-a bagat in seama vreodata. Am invatat sa ma obisnuiesc cu asta inca de mica.
Mama obisnuia sa plece seara. Nu-mi spunea cand, insa stiam mereu. Imi dadeam seama, dupa felul in care-mi vorbea si-mi spunea :"Sa fii cuminte si sa asculti de mamaia'. Apoi se spala pe picioare, se imbraca si-si punea alta naframa pe cap. Atunci incepeam sa scancesc.
...Dupa ce pleca la oras, eu ramaneam trista si tacuta. Nu mai aveam pe nimeni langa mine. Adormeam adesea nemancata, fiindca bunica, prinsa cu treburile, uita sa mai pregateasca cina. Cu mama nu pateam niciodata la fel. Ea avea grija de mine si eu ma simteam in siguranta.
A doua zi, dis-de-dimineta, plecau cu totii la camp. Pe mine ma uitau pe prispa cea mare din fata casei...Imi spuneau de fiecare data sa nu dau drumul la nimeni. Eu incuiam poarta in urma lor...
In singuratatea aceea nu-mi mai aduc aminte bine ce gandeam. Dar nu puteam nici sa joc jocul meu preferat(acela cu pietrele) fiindca lasau mereu manzul cel naravas slobod prin ograda. Si mie mi-era teribil de frica de el...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu