Ieri n-a venit, desi L-am asteptat o buna perioada de timp, rezemata de scaunul de lemn, la masuta mea de scris. N-ar trebui sa fiu dezamgita, stie El de ce n-a venit. Poate a avut treaba. E foarte ocupat cu omenirea. Trebuie sa gaseasca pedepse cat mai drastice, pentru fiecare in parte. Da. Oamenii, in ultima vreme se facusera foarte rai. Si vremea se stricase teribil. Nu se mai oprise ploaia de vreo sase saptamani. Era de asteptat un sfarsit...al tuturor lucrurilor. Mie imi pare rau de romanul meu. Nu l-am mai terminat. Nici macar nu i-am dat un titlu.
...Se cuvine sa pui titlu la inceput. Dar n-ai de unde sa stii ca nu-ti vei schimba gandurile pe parcurs. A durat mult pana sa-mi dau seama ca nu conteaza cat sau ce scrii, ci mai degraba: cum scrii. Nu conteaza daca ai umplut un caiet, sau doar o foaie. Ce-i drept, lumea s-a comprimat foarte mult in ultimul timp. Si s-a rezumat doar la lucruri elementare. Nu mai avea nevoie de cuvinte. Pentru mine, cuvintele sunt esenta. Fara cuvinte nu faci nimic.
Dar lumea n-a inteles asta. Nu zic, poate aveau si ei dreptate, ca prea bateam campii, dar nici chiar sa ajungem sa vorbim prin semne. Au inceput sa prescurteze cuvintele, si asta nu numai cand scriau, ci si cand vorbeau.
Acum s-au sfarsit toate.
Imi aduc aminte, de-o poveste hazlie, de cand eram eu mica: la un moment dat, n-am mai scos nici un cuvintel, iar cand m-au intrebat de ce tac, le-am raspuns:"Mi-e frica sa nu-mi consum cuvintele".
Eram foarte serioasa cand am zis treaba asta. N-am fost niciodata un copil glumet. Acum am prea multe cuvinte si vreau sa le dau afara. Vreau sa invat sa traiesc fara ele. Vreau sa invat sa traiesc fara oameni.
...Si-n linistea asta care ma doboara, aud pasi. Probabil ca afara e noroi. Nu stiu, n-am iesit.
Usa se deschide, incet, ca sicum cineva ar vrea sa stie daca dorm, sau daca ma deranjeaza. Nu mai apuc sa spun "intra!". Cel de-afara mi-o ia inainte...
...Sunt de-a dreptul surprinsa. Un barbat foarte inalt si foarte chipes a intrat in odaita mea, cu un pachet in mana. E brunet, si ochii caprui ii stralucesc bland. Nu m-am putut abtine:
- Tu esti Dumnezeu?
- Nu.
Ridica dezinvolt din umeri si-si apleaca usor capul.
- Nu?
Iarasi sunt surprinsa.
- Atunci cine esti?
- Pot sa ma asez? ma intreaba el.- Desigur.
Se asaza pe fotoliul dezmembrat din fata masutei mele.
- Eu sunt Fratele Pe Care Nu L-ai Avut Niciodata...
Asa este. Eu n-am avut niciodata un frate...Si nu de putine ori am exclamat "oh, cat de mult mi-as dori un frate mai mare!" Iata-l.
- Ce faci aici?
E foarte simpatic. Cred ca are in jur de 20 de ani. Ma priveste cu multa dragoste, in timp ce-mi arata(facandu-mi cu ochiul) praful de pe masuta...
- Scriu.
- Despre ce scrii?
Se rezeama cu barbia, ganditor, de masuta mea prafuita.
- Despre copilaria mea...
Imi zambeste duios. Il iubesc. Simt asta. O simt.
- E foarte frumos. Bravo!
- Dar tu de unde vii? il intreb eu curioasa.
- Din cer.
- Esti un inger?
- Nu.
- Atunci?
- Sunt Fratele Pe Care Nu L-ai Avut Niciodata.
Si parca e putin trist ca nu l-am avut niciodata...Si eu la fel.
- Ti-am aduc ceva...
Si-mi intinde pachetul cu care a venit.
- Uita-te...
Il privesc o clipa pe Fratele Pe Care Nu L-am Avut Niciodata. Ii vad ochii stralucitori si zambetul...
Iau pachetul in mana si incerc sa-l desfac. Ma gandesc ca in el ar putea sa fie ceva deosebit, avand in vedere ca Fratele vine din cer. Poate e o stea cu trei dorinte...Si dac-ar fi asa... Ce mi-as putea dori?
Ma uit si nu-mi vine sa dau crezare ochilor. Inauntru gasesc...papusa copilariei mele, facuta din calti, exact asa cum era pe-atunci.
- Cine e? ma-ntreaba Fratele meu, zambind.
- Dodi! raspuns eu cu respiratia taiata.
Da. nu seamana deloc cu o papusa. Dar e cel pe care l-am iubit cel mai mult, din mormanul de jucarii de acasa. Il luam cu mine peste tot...pana cand l-am ratacit intr-o zi in autobuz...De-atunci nu l-am mai vazut niciodata.
- Unde l-ai gasit?
El isi pleaca usor privirea in pamant:
- Chiar daca n-ai simtit niciodata, mereu am fost Fratele tau mai mare....
*
A plecat. L-am intrebat:
- Unde pleci? La discoteca din ceruri?
A ras.
- Nu. Dar de ce crezi asta?
- Fiindca toti fratii mai mari se duc la discoteca.
M-a luat de barbie si mi-a mangaiat usor crestetul:
- Eii..nu chiar toti. Ma duc sa vorbesc cu Dumnezeu...
- Despre cine?
- Despre tine..
Si a inchis usa. In urma lui am simtit mult timp dupa aceea zambetul sau cald.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu